Stilul stilat

“stilul este abilitatea de a-ti controla comportamentul!” si mai precis “za propar uei of biheiving”.

cam aceasta a fost ideea care mi-a ramas in minte in urma cursului de ieri. exista un motiv bine intemeiat pentru care am tinut minte aceasta idee, si anume, pentru ca nu sunt de acord. vorba lui creanga “nu stiu altii cum sunt …”dar eu chiar nu pot fi de acord. cum adica sa iti controlezi comportamentul? sa nu faci nimic iesit din comun? do not rebeld? urmeaza turma? “nu e frumos” “ce zice lumea” “nu e civilizat” nu e manierat”.

ei si ce daca?

adica sa inteleg ca exista un grup de oameni majoritar, care a cazut de acord asupra unei conduite social acceptabile, iar aceasta conduita se numeste stil? ce se intampla cu restul oamenilor? minoritatea? cu cei care nu se comporta conform “standardului”? aceia pur si simplu nu au stil????? dar cum ramane cu ideea ca fiecare dintre noi avem propriul stil, sau ar trebui sa il avem. daca nu il avem, il copiem de la altii si il adaptam nevoilor noastre. dar acest lucru nu e foarte stilat…cel putin majoritatea stilata il numeste plagiat.

hhhmmm….interesant.

daca nu corespunde comportamentul meu cu cel al majoritatii, nu am stil…ca sa am stil trebuie sa ma comport similar cu majoritatea, dar nu prea similar, pentru ca ar fi deja plagiat…cum ramane cu diversitatea stilurilor? sau sunt acceptate toate stilurile in anumite limite? asta e ca si cum am avea tot curcubeul dar am alege sa vedem doar rosu. rosu e frumos, stilat, exista si o vasta gama de nuante, deci in consecinta avem si varietate, pentru ce ar mai trebui si restul culorilor? dar ce se intampla oare daca brusc si instantaneu se schimba majoritatea, vorba vine, si automat se schimba sistemul de valori? ce a fost stilat pana acum nu exista, iar ce “nu exista” pana acum a devenit stil.

m-am zapacit de tot.

din nou…sau in continuare

In lumea mea

“lumea e reprezentarea mea!”

acesta ar fi un alt lucru inteligent pe care l-am auzit de curand la mult utilul master pe care il urmez. da…lumea e subiectiva, iar perceptia noastra asupra ei nu este cu nimic mai deosebita. si viata…oooh viata…cum vedem noi viata? uneori roza alteori cruda, uneori e tot ce ne dorim iar alteori ne intrebam ce cautam noi in ea.

toti avem cate o teorie asupra ei, o definitie, o imagine, dar din pacate majoritatea (desi as fi tentata sa spun toti…) o vedem usor distorsionata. unii sufera de o “miopie” vazand doar ce e chiar sub nasul lor. altii, dimpotriva, sunt bantuiti de “hipermetropie” incapabili de a observa barna ce le scoate ochii, dar vazand perfect in gradina altora.

uneori inchidem ochii si lasam pe altcineva sa ne spuna cum e lumea noastra, si il credem pentru ca e mai usor, infinit mai usor. daca reusesti, bravo tie, daca o ratezi nu e vina ta…niciodata nu e vina ta. aud mereu despre unii, despre altii, ca “anturajul i-a facut ceea ce sunt, lumea…” nu e vina lor, nu e meritul lor. lumea te ridica si lumea te coboara. oare? lumea ne creaza sau noi cream lumea? cine pe cine influenteaza? stim sa comunicam prin cele mai ingenioase metode, zburam, inotam, atingem viteza sunetului, si totusi suntem atat de neputinciosi in fata lumii…lumea care exista prin noi. ajungem sa traim in lumi pe care le-am “mostenit” de la altii, suntem sclavii ei, si nu mai e reprezentarea noastra…

eu nu pot.

nu pot, nu vreau. mare diferenta nu e. efectul e acelasi. eu vad lumea mea, tu imi povestesti despre a ta si undeva la mijloc avem lumea noastra, pe care eu o vad portocalie si tu o vezi albastra. si e perfect. eu zic alb si tu zici negru, eu simt dulce iar tu simti amar.

da, lumea e reprezentarea mea! cine esti tu sa imi spui ca viata nu e frumoasa, cand eu sunt in culmea fericirii si o vad roz bonbon cu picatele, si cum poti sa imi spui ca va fi bine, cand eu simt ca ma afund? ce stii tu despre lumea mea? ce stiu eu despre a ta? si care e de fapt lumea reala? exista asa ceva? exista neutru, exista obiectivism? poti fi detasat sau impartial?

ai vrea?

Parcarea interzisa!

 

in imensa mea “lipsa de ocupatie” (a nu se trece cu vederea ghilimelele!) am avut nemaipomenita idee de a ma inscrie la un master…ca deh, nu strica (decat bani…). trecand peste faptul ca am indoieli serioase asupra utilitatii acestuia, trebuie sa spun ca am auzit o chestie interesanta la unul din putinele cursuri, si anume “nimeni nu poate fi complet sincer in afirmatiile sale, nici macar cand reflecta in sine”.

de ce?

simplu…frica de eventualitatea in care cineva ar afla de gandul nostru, frica de a fi “judecat” si mai precis, de a fi “judecat gresit”, sau poate pur si simplu ne e rusine sa gandim intr-un anume fel, consideram respectivul gand, “nepotrivit” educatiei primite. paradoxal, sistemul nostru de valori ne indeamna sa mintim continuu, pe noi insine si pe toti cei din jur…tragic…

sa nu minti!… serios?…porunca asta e ca si tablita de “parcarea interzisa”, care abia o zaresti printre masinile parcate in jurul ei…toata lumea o stie, nimeni nu o respecta.

oare e chiar atat de mare provocare sa spui adevarul?